Manuela Anghelescu, autoarea minunatei cărți În căutarea fericirii, mămică de doi copii plini de zâmbete și persoană dragă Școlii Babel, ne deschide, prin cuvinte, poarta către o lume unde copiii nostri ar putea trăi altfel. Multumim Manu și ne bucurăm să navigăm împreună!

Suntem ceea ce devenim și devenim ceea ce învățăm. Înțelegem din ceea ce ne este proiectat în funcție de mai multe variabile. Și, ați ghicit, educația este una dintre ele. Doar că și acest termen ascunde o groază de înțelesuri, de variabile deci, în funcție de cultura din care provenim, în funcție de timpul istoric în care ne situăm, și o putem ține așa la infint. Deci să lăsăm termenii academici în mâinile Academiei și să ne ocupăm aici de viața noastră cea de toate zilele.

Pentru că aici și acum, în fiecare moment în care privim un copil, ne dăm seama că ține de noi, adulții, să facem ceva pentru a nu rămâne pasivi într-un sistem educațional care creează temeri, ascunzișuri, dubii, neîncredere, deziluzie și frustrare. Evident, datoria fiecărui părinte și educator este de a încerca să facă bine, așa cum înțelege el noțiunea de bine. Doar că și aceasta ține de ce a învățat părintele și educatorul la rândul lui și de aici un etern cerc vicios. Poate că e timpul să apelăm la cei ce se pricep în educație și să înțelegem că noțiunea de bine, fără un fundament rațional, poate fi exact opusul acestui bine prost înțeles.

Legat de sistemul clasic educațional românesc, care poate că nu are nevoie de prea multe referințe sau trimiteri dacă sunteți cam de aceeași generație cu mine, este probabil povestea multora dintre noi, părinții recenți. Și aici vorbesc de un sistem educațional bazat pe competiție accerbă, critică distructivă, o lume în care colegul tău este dușmanul tău, în care lupta pentru premiu devine lupta pentru supraviețuire și nota, validarea supremă, prin care suntem demni de apreciere sau de dispreț. Și uite așa am devenit noi oameni cu invidii, care se ascund unii de alții, se concurează în cele mai mici și neînsemnate detalii ale existenței și cel mai mic sentiment de apreciere reală este stare de excepție și nu de normalitate. Deci decât să lucrăm pentru un țel comun, mai bine să ne punem bețe în roate. Și orice coleg de generație știe despre ce vorbesc. Deci tocmai asta vrem să evităm. Cred că ar trebui să milităm, într-un nou sistem educațional nonconformist, pentru ideea de armonie, de lucru împreună cu celălalt, de simbioză, non-violență. Pentru că agresivitatea va duce inevitabil la agresivitate, la orice nivel, iar a fi împotriva celuilalt este o formă de agresivitate.

Dacă am putea să-i învătăm pe copiii noștri că concurența nu presupune a fi negativ și violent față de celălalt, poate am reuși să clădim ceva. Poate nu o lume perfectă, dar un pic mai rezonabilă, în care să nu ne invidiem cu ură, în care nu îl discriminăm pe colegul de clasă în funcție de cum e îmbrăcat, în care să putem fi creativi fără să ne fie teamă cu suntem ridicoli, în care să punem preț pe ceea ce gândim, să vrem să gândim mai mult și mai corect, mai rațional și mai argumentat. Avem nevoie în România de alternative. Pentru că merită. Ei, mai ales.

Text scris de Manuela Anghelescu

Imagine via Isabelle Carerre