Interviul de mai jos a fost pregătit și publicat la invitația blogului academic sucitoruldeminți.ro

Am stat de vorbă cu Monica Diaconu, învățătoare și coordonatorul proiectului Școala Babel.

Cum a fost această perioadă pentru tine? Ce a adus nou și valoros? Cum te-a provocat?

La început a fost o perioadă intensă, cu dezorientare, dar și cu regăsirea clarității printr-un proces de reflecție absolut necesar și care acum a avut spațiu și timp să se desfășoare. A fost ca o cafea tare care te tulbură la prima degustare, dar care, cu puțin lapte, devine ceea ce aveai nevoie după un somn lung.

A fost provocator să fii în contact cu emoțiile unei comunități întregi (copii, profesori, părinți) în fața unei situații cu totul neobișnuite.

În primele zile, aveam o nevoie foarte mare să fim în contact, să ne auzim, să știm că suntem încă împreună. Am început activitatea online la două zile după închiderea școlilor și a durat ceva timp până am ajuns la o soluție comună care să fie sustenabilă pentru toți cei implicați. A fost frustrare, neputință, dar și multă învățare. Provocarea a fost să ne asigurăm că putem recrea ideea de comunitate, chiar dacă nu ne vedem fizic. A fost mult dialog online, ședințe cu părinții, ședinte cu profesorii, care au ajutat la crearea acestei siguranțe. Acum o simțim și asta ne ajută să ne orientăm către viitor, să continuăm să visăm împreună.

Valoros a fost și procesul de dezorientare și reorientare. La început era greu să trăiești fără o perspectivă clară către viitorul planificat la care construiam pas cu pas. Am combătut această confuzie, prin a mă ocupa de grădina mea interioară și a-mi găsi propria busolă: intenția mea mai presus de obiective, planuri, deadline-uri.

Din această intenție s-au creat mici și mari proiecte realizabile în timp de pandemie. Așa s-au întâmplat: grădina școlii, SEED online, Online Pub Quiz pentru părinți, Magazinul de Învățare. Fiecare mic proiect (de exemplu să punem iarbă în curtea școlii) care se realiza, mă făcea să am încredere că intenția mea de a contribui la lume nu depinde de starea de urgență.

Ai menționat mai devreme, printre proiecte, SEED online. Știu că a fost vorba de un eveniment gratuit, dedicat educației, tema centrală fiind: “Cum sprijinim potențialul copiilor într-o lume în permanentă schimbare?”. Vorbește-ne puțin despre legăturile dintre potențialul copiilor, lumea pe care o vedem astăzi și cea pe care ne-o dorim?

Da, cred că ceea ce spuneam, acum câteva momente, are mare legătură cu ce cred că ar trebui să facem pentru copiii noștri. Să-i ajutăm să își găsească busola interioară, să nu creadă în povești limitative și să încerce cât mai multe lucruri de care să fie mândri că le-au făcut. Eu am credința că ne naștem cu un potențial enorm, de a contribui la lume și de a fi fericiți. Din păcate, doar în anumite circumstanțe, acest potențial poate străluci la adevărata intensitate.

Copiii primesc din jurul lor o grămadă de povești limitative. Să ne gândim doar la cum ne sunt prezentate de la o vârstă foarte fragedă diferențele dintre fete și băieți. Apoi, comparațiile între copii, situațiile de competiție acerbă în care sunt puși le creează o poveste, de cele mai multe ori falsă, despre cine sunt ei. Se creează așa zis-ul “fixed mindset”, un cadru de gândire care este cel mai mare dușman al învățării și al dezvoltării potențialului minunat din fiecare din noi. Copiii ajung să se auto-convingă că nu mai e loc de creștere, fie fiindcă sunt cei mai buni, fie fiindcă sunt cei mai slabi dintr-o clasă.

Lumea de azi și de mâine are nevoie de adulți optimiști ce cred în propria capacitate de învățare, astfel putând fi flexibili și adaptabili lumii. Ei pot continua să-și facă drumul propriu, nu să aștepte ca cineva să creeze pentru ei o cale bine bătătorită.

Cum îi pregătește școala pe copii pentru viață, pentru această încredere și flexibilitate de care spui?

Școala trebuie să fie acel mediu propice creșterii. Ce înseamnă asta? Ea trebuie să fie locul unde copilul experimentează în siguranță diferite variante ale sale, diferite căi de a contribui la lume și a fi fericit. Doar așa el ar putea să plece apoi în lumea largă cu o tolbă plină de visuri și competențe de viață care să susțină îndeplinirea visurilor.

Dacă școala își face treaba, vom avea la final un tânăr sau o tânără care cunoaște nevoile acestei lumi, e conștient de capacitățile sale și știe domeniile în care îi face plăcere să contribuie. Eu am întâlnit deja mulți astfel de tineri care mă impresionează foarte mult, dar trebuie să spun că am întâlnit și mulți la polul opus.

Cum facem loc pentru visurile și talentele copiilor în școală? Ne poți oferi câteva exemple practice?

Da, cred că tema asta mă pasionează acum cel mai mult. Simt că cineva care e conștient de la o vârstă mică de faptul că are capacități în diferite arii, crește cu o anumită încredere sănătoasă în sine. Iar fiecare copil, strălucește într-un anumit domeniu. Asta e credința mea, și fără această credință, nu recomand nimănui să se apuce de treabă sau să intre în domeniul educației. Înainte de orice instrument pe care îl voi descrie cu drag, trebuie să vină această credință “oarbă” în faptul că fiecare copil are ceva de oferit pentru a îmbogăți viața.

Am să-ți povestesc despre ce îmi aduce cea mai mare bucurie zilele acestea în predarea online, și anume: Passion Time. Vinerea, de când a început pandemia și până acum, organizez Passion Time pe Zoom. Clasa mea făcea asta și offline de doi ani.

Passion Time înseamnă că îți alegi singur proiectul la care lucrezi, dar ești înconjurat de o comunitate de colegi care lucrează și ei la pasiunea lor. Ideea e ca până la finalul orei să realizezi ceva de care ești mândru. Ideile copiilor sunt mereu surprinzătoare, iar motivația lor de a face este molipsitoare. Abia așteptam și eu zilele de vineri de pe Zoom: să scriu o poveste, să pictez, să învăț un cântec nou la chitară, să-mi termin cartea. Vinerea cu 1 mai, când a fost zi liberă, iar eu participam la deschiderea SEED, copiii și-au organizat singuri întâlnirea Zoom pentru a lucra împreună.

În varianta offline, anul acesta am implementat Arhipelagul Talentelor, de la clasa a II-a la clasa a VI-a. Aceasta este o practică descrisă de către Ivan van Gucht, în cadrul ediției SEED din 2019, pe care noi am îmbrățișat-o ca și școala și au ieșit lucruri extraordinare.

Pe scurt, în fiecare săptămână, timp de 90 de minute (vinerea ciclul primar și joia după-masa ciclul gimnazial), copiii lucrau pe o insulă a talentelor. Aceste insule erau coordonate de un adult pasionat de un domeniu de dezvoltare din cele 10 descrise în Învățarea Experiențială.

Adulții nu trebuiau să fie neapărat profesori cu diplomă (chiar dacă de multe ori erau, dar le ofereau copiilor o altă pasiune decât cea de la clasă). Am avut printre cei ce au oferit și persoane din echipa administrativă și părinți pasionați, care au vrut să exerseze pasiunea alături de copii.

Fiecare insulă își prezintă oferta, copiii merg în vizită, sunt curioși, văd ce pot face. Apoi, are loc momentul alegerii. Ei trebuie să aleagă unde vor lucra pentru următoarele două luni. Să fie oare lucru manual, croșetat, fotbal, circ, tehnologie, artă, muzică, antreprenoriat și evenimente, insula empatiei, teatru de improvizație?

Au fost o sumedenie de oferte extrem de atractive. La finalul celor două luni, copiii reflectează asupra experienței și prezintă celorlalți ce au realizat. Spre deosebire de Passion Time, aici este un proces mai lung și mai ghidat, dar scopul e același: să descoperi unde găsești bucurie lucrând și învățând.

Te-am auzit vorbind și despre onorarea copiilor în procesul lor de creștere. Cum vezi tu acest lucru din perspectiva de dascăl? Dar din rolul de părinte?

Da, respectul pentru cine este copilul este esențial în orice relație. Cred că e vorba ca noi, adulții, să acceptăm alteritatea copilului și să încercăm să ne conectăm la ea prin a fi conectați cu propria copilărie. Mulți am uitat cum e să fii copil. Învățarea Experiențială este exact despre acest lucru: să fii în contact cu experiența reală a copilului, să-i înțelegi procesul de învățare pentru a putea contribui cu adevărat la dezvoltare.

Dă-ne câteva exemple de instrumente, metode sau abordări care crezi că ar fi de folos în acest sens.

Exemple prin care ne conectăm la experiența copilului sunt mai multe, dar prioritatea numărul unu este “ascultarea”. Să poți să asculți cu adevărat ce spune copilul, fără să vrei să intervii, să rezolvi, să salvezi sau pur și simplu să negi realitatea lui. Când putem face realmente asta, putem începe să folosim din instrumentele învățării experiențiale: discuția unu la unu despre implicare și stare de bine (la final de fiecare semestru), discuția de evaluare competențe și coaching (tot la final de semestru), medierea conflictelor folosind instrumentele Comunicării Nonviolentă. Dar, cum spuneam, fără capacitatea de ascultare, nimic din ce-am exemplificat mai devreme nu e posibil.

La Școala Babel am văzut cum comunitatea are un rol foarte important. Din experiența ta, cum se creează o comunitate puternică și implicată în viața școlii? Ce ajută?

O comunitate puternică se formează în jurul unui scop relevant. “De ce ne-am adunat?”, asta trebuie să fie super clar fiecăruia, în orice moment.

Noi ne-am adunat ca părinți care în esență ne doream aceleași lucruri pentru copiii noștri: să meargă cu bucurie la școală, să prindă drag de învățare într-un loc în care ființa lor e respectată. Când am văzut că aceste lucruri devin realitate, am devenit și mai puternici pentru că voiam să păstrăm o astfel de școală în viața copiilor noștri și, de ce nu, chiar în viața noastră de adulți conectați acum la un scop mare.

Implicarea vine din această dorință, de a susține un proiect drag.

Școala încearcă mereu să creeze spațiu de contribuție pentru părinți, spațiu în care ei pot alege să își exprime dorința de avea un impact în proiect. Implicarea părinților nu înseamnă că fiecare spune cum ar trebui să se facă educație, ci că fiecare își asumă un proiect drag cu un scop clar și, dacă dorește, dă o mână de ajutor atunci când i se cere.

Există percepția că ceea ce se poate face într-o școală privată nu se poate face și în sistemul de stat. Ce e mit și ce e adevăr, după părerea ta?

Mi-e foarte greu să mă pronunț. Cred că relația pe care alegi să o ai cu copilul ține 100% de tine ca persoană. Știu multe persoane în sistemul de stat care au ales să aibă o relație ce îi onorează pe copii și îi ajută să se dezvolte. Poate câteodată obosești și ai nevoie de o comunitate faină care să te susțină. Poate asta e mai greu de găsit într-o școală de stat, dar cu voință, se poate. Chiar și noi, Școala Babel, ne dorim să oferim pe viitor o astfel de plasă de susținere pentru profesorii din sistem care nu vor să renunțe la a pune copilul pe primul loc în educație.

Cum crezi că putem aduce o schimbare sănătoasă și sustenabilă în educația din România? Cum îți aduci contribuția în acest sens?

Eu cred în schimbare și o văd întâmplându-se în fața ochilor mei. Timișoara e un loc unde oamenii se adună încet, încet în jurul unor scopuri și valori comune. Se creează comunități ce devin tot mai puternice.

Orice schimbare are nevoie de forța unită a oamenilor. E nevoie și de un cadru creat poate “de sus”, acel cadru ce lasă comunitățile să își îndeplinească visurile. Dar la bază, sunt oamenii care se adună și spun cu o voce comună ce își doresc, găsesc soluții, fac proiecte, lărgesc limitele și arată că se poate. Altceva.

Eu cred că făcând acest proiect “Școala Babel” să existe și să se susțină, să își îndeplinească scopul pentru care a fost creat, dovedesc cumva că oamenii pot, împreună, să schimbe lumea!